Călăuză prin infern: o mărturie din Fenomenul Pitești

Am reușit să obținem finanțare pentru publicarea acestui proiect prin concurs de la Administrația Fondului Cultural Național, dar mai avem nevoie de 12.000 lei co-finanțare pentru ca volumul să poată fi tipărit și să ajungă în librăriile din toată țara.

Textul a fost prelucrat începând de la manuscrisul autorului și machetat într-un volum de calitate, presărat cu ilustrații, cu note și studiu introductiv semnate de istoricul Lucian Vasile.

Cu ajutorul fiecăruia dintre voi, volumul va fi publicat de Editura Manuscris, în condiții grafice foarte bune, și va întregi colecția „Fenomenul Pitești” alături de volumele supraviețuitorilor Nicolae Purcărea, Mihai Buracu, Petru Cojocaru și studiul lui Alin Mureșan – „Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”.

Această carte nu este doar povestea personală a unui grup de tineri rebeli care au avut curajul să scrie manifeste anticomuniste. Ea este un strigăt către noi, cei de azi, să nu uităm și să nu permitem ca astfel de orori să se repete vreodată. Este un testament lăsat de un supraviețuitor către generațiile viitoare, pentru ca memoria victimelor comunismului să rămână vie.

Te invităm să fii parte din această misiune. Donează cât poți. Orice sumă, oricât de mică, apropie acest proiect de realitate. Sau alege din recompensele pregătite de noi pentru această campanie, disponibile pe pagină. 

Pentru că fără memorie nu există viitor.
Pentru că libertatea de care ne bucurăm astăzi a fost plătită cu suferință.
Pentru că avem datoria să ascultăm glasul celor care au suferit în tăcere.

Împreună putem să-i dăm glas lui Ștefan Davidescu și să ducem mai departe povestea sa – o adevărată călăuză prin infernul istoriei:

M-am deșteptat anevoie, într-un adevărat vacarm de bubuituri și bufnituri, însă nu mă puteam smulge din acea stare de narcoză. Când, în sfârșit, am devenit deplin conștient că ceea ce se petrecea era adevărat, a sărit ușa din clanță. În liniștea aceea de câteva clipe ajungeau până la mine respirații șuierânde, gâfâieli și comenzi șoptite. Îmi auzeam inima bubuind. Undeva alături simțeam cum pășeau niște năluci, amintindu-mi de unele scene din filme polițiste. Dar, iată că m-am și pomenit cu unul dintre invadatori, dintr-un salt, drept în fața mea. În mâna stângă ținea o lanternă pe care chiar atunci o stinsese, iar în cealaltă un revolver îndreptat spre mine. A răbufnit pe un ton ce se voia calm, dar mai ales autoritar. „Actele!” Apoi răstit: „Ce cauți aici?” I-am arătat hainele de pe scaunul de alături, răspunzându-i aparent intrigat și tot printr-o întrebare: „Nu credeți c-ar trebui să vă întreb cine sunteți și ce căutați aici? M-ați găsit dormind în patul meu...”
Ștefan Ioan I.Davidescu