De vei păstra gândirea clară
Când multi din jurul tău o pierd,
Dacă încrederea e o comoară
Ce-o prețuiești ca pe-un întreg,
De te confrunți cu o minciună,
Dar nu vrei nicidecum să minți,
Iar de intenția ți-e bună,
Si n-o să negi ce spui, ce simți,
Dacă vei chibzui cu modestie
Si vei grăi vorbe curate,
Te vei feri de frenezie,
De vei uni pe dezbinate,
De vei putea să-ți faci din visuri
O cale simpla de urmat,
De te vei cufunda-n abisuri
Și te vei înălța curat,
De vei putea să iți asculți dreptatea
Întoarsă și sucită de ceilalți
Și să pui preț pe Libertatea
Ce ți-a fost dată de Părinți,
De vei putea privi la |ce-ai| "născut"
Cum se îndoaie și se strică,
Căci lut suntem, totul e lut,
Și doar iubirea ne ridică,
De vei păși cu regi sau cerșetori
Nici arogant, nici umilit
Și de vei ști că doar în oameni zac comori
Iar gândul tău va fi cel chibzuit,
Și dacă blând vei păstori un miel,
Până ce va rămâne fără zile,
Al Tău va fi Pământul!
Si tot ce zace-n el!
Iar la sfarsit renasti ca Om,
Copile!
Pentru artă
E-uşor să-ngenunchezi o foaie, la căpătâiul unei muze. E-uşor să creionezi o floare din pensulă, peniţă, buze. Nu e prea greu de înţeles magia unui fir de mare. Să reprezinţi chiar şi-un regres cu acuarele de candoare. Să simţi un chip, s-asculţi o frunză. Să mângâi sânii unui fulg. Să te-ncălzeşti în rece-amurg. Să sorbi o cană cu lumină, privind spre soare cum se-nclină. Să-asculţi un sunet ce răsare din lumea fără de hotare. Să înţelegi ce e iubirea mereu vizând re-revenirea. Să construieşti o piramidă. Să oglindeşti ce e-n oglindă. Să uiţi de tine, de tot nu. Să uiţi de tot, de tine nu. Să ”înrobeşti” suflete-ntregi. ”Ce-ai vrut să zici?”, lumea să-ntrebe. Tu orice adevăr să-l negi. Să scânteiezi în zile negre. Să mişti precum un lup în şoaptă. Să ai privirea cea mai moartă. Cam ce înseamnă de fapt artă?
Iubeşti. Iubesc.
Privesc, Zâmbesc. Nu contenesc să te-ndrăgesc. E prea firesc. Un dar. Tresar, apoi dispar. Apar bizar. Nu e-n zadar această floare. Tresari. Puţin, privirea o înclin. Zâmbeşti. Iubeşti. Nu conteneşti să mă priveşti. Roşeşti. Ridici petala. O săruţi. Ciufuţi suntem noi amândoi. Un pas în faţă. Doi înapoi. Suntem doar noi. Suntem doar noi doi amândoi. Revin. Mă-nclin şi îţi şoptesc: ”Aş da orice să te privesc când marea-ţi scaldă sânii fragezi.” Priveşti şi îmi şopteşti: ”Ce-mi dai de mă-mbăiez chiar astăzi?” ”Aş spune luna de pe cer, dar ştiu că nu aş fi sincer. Căci luna-i sus ca să te scalde în calde umbre de nopţi albe. De restul lumii să te-ascundă. Să fim doar noi fugind pe-o undă.” Păşeşti. Păşeşti. Din nou păşeşti. Priveşti. Privesc. Iar mă priveşti. Sătul de prea multe poveşti m-agăţ de trupul tău plăpând. Sorbindu-ţi buzele mă-nfrupt. Tresari. Dispari. Apari pe cer. Stingher, nedumerit, timid, de data asta nu şoptind, te rog a-mi coborî în braţe. Tu fugi departe, mai departe. Visez? Departe, mai departe. Analizez şi recreez. Visez? Apari din spate, paşi tăcuţi. Mă-ntorci pe tine! Suntem muţi. Îmi ridici mâna, o duci la piept. Asa este. E drept, ş-acum din nou mă cert că n-am avut din nou credinţă. E totuşi vorba de voinţă. Eu te privesc. Tu mă priveşti. Eu te iubesc. Tu mă iubeşti.
Te rog sa te autentifici pentru a putea posta comentariu